Lecturi recomandate:

Diplomația

Autor: Henry Kissinger

Editura: ALL

Colecția ALL Politic

Anul apariției: 2007

Număr de pagini: 784

Lucrarea „Diplomația” reprezintă capodopera lui Henry Kissinger și a apărut în ediție originală în anul 1995. Trecând de la o caracterizare de ansamblu a istoriei la relatarea, caz cu caz, a negocierilor sau rundelor de convorbiri purtate de el cu personalitățile politice de prim-rang ale lumii, Kissinger expune felul în care diplomația a marcat lumea în care trăim și explică diferența între modul american de abordare a politicii externe și cel uzitat în cadrul diplomației altor state. Lucrarea (geo)politologului american constituie încununarea unei vieți dedicate serviciului diplomatic și științelor politice și o lectură indispensabilă pentru toți cei interesați de elementele care au contribuit la modelarea lumii de azi și care vor avea un impact asupra celei viitoare.

*

Henry Kissinger (sau Heinz Alfred Kissinger) s-a născut la 27 mai 1923 la Fürth, în Bavaria. În anul 1938  a emigrat împreună cu familia sa în SUA. A îndeplinit funcțiile de Consilier pentru Securitate Națională și de Secretar de Stat (ministru de Externe) al Statelor Unite, sub Administrațiile Richard Nixon și Gerald Ford. În anul 1973 a primit Premiul Nobel pentru Pace. A fost profesor al Universității Harvard.

Este autorul unor lucrări de politologie și istorie a diplomației, precum și al unor memorii de mare interes pentru studiul politicii mondiale din a doua jumătate a secolului al XX-lea.  

Lecturi recomandate:

Omul, statul și războiul

Autor: Kenneth Waltz            
Editura: Institutul European            
Colecția Relații internaționale           
Anul apariției: 2001            
Număr de pagini: 296

            Omul, statul și războiul (apărută în 1959 și publicată la noi abia în anul 2001!) a lui Kenneth Waltz este al doilea studiu din seria Topical Studies in International Relations. Profesorul Waltz a decis să studieze contribuția pe care o aduce teoria politică clasică la înțelegerea cauzelor războiului și la definirea condițiilor în care războiul poate fi ținut sub control sau eliminat, ca arbitru final în conflictele dintre grupurile de oameni, în absența unei autorități centrale.              
Metoda lui este aceea de a ne oferi răspunsurile pe care le-­au dat o serie de teoreticieni reprezentativi și de a discuta, apoi, în capitole succesive, câteva din implicațiile și aplicațiile contribuțiilor clasice la cercetările actuale în științele sociale și la opțiunile de politică publică.              
Prima parte a cărții subliniază caracterul antroplogic al conflictului armat: războiul este un fenomen datorat „naturii umane” și „comportamentului individual”.                
Cea de-a doua parte se concentrează asupra structurii interne a statelor, politica externă a cestora și sistemele lor politice fiind apreciați ca factori explicativi prioritari.                 
În sfârșit, partea a treia reliefează scepticismul profund al autorului cu privire la conceptul de „comunitate internațională”, după Waltz, „anarhia internațională” stabilind condițiile relațiilor dintre sate, care, în anumite situații (care presupun acumularea unor nemulțumiri) pot ajunge la a recurge la război.
                                                                                       *               
Kenneth Waltz Neal (1924-2013) a fost un om de științe politice american, membru al Universităților Berkeley și Columbia și unul dintre cei mai proeminenți cercetători în domeniul teoriei relațiilor internaționale.            
Luptător în cel de-al doilea război mondial, a fost doctor în filosofie al Universității Columbia (1954) și președinte al lui American Political Science Association (1987-1988) și American Academy of Arts and Sciencies.           
Waltz este considerat fondator al neorealismului (denumit și „realism structural”) în domeniul relațiilor internaționale, abordare care a dominat eșichierul mondial între 1979 și 1992. În anul 1981 el a publicat o monografie în care argumenta faptul că proliferarea armelor nucleare ar crește probabilitatea de garantare a păcii internaționale.

Lecturi recomandate:

Anarhie, stat și utopie

Autor: Robert Nozik

            Editura: Humanitas
            Colecția Societatea civilă
            Anul apariției: 1997
            Număr de pagini: 448

Anarhie, stat și utopie (apărută în anul 1974), cartea care l-a consacrat pe Robert Nozick – profesor de filosofie la Harvard – a fost recompensată în 1975 cu prestigiosul National Book Award.

            De atunci ea a fost reeditată periodic iar extrase semnificative din ea, mai ales din capitolul care prezintă originala teorie a autorului asupra „dreptății distributive”, sunt incluse în orice antologie anglo–saxonă de etică sau filosofie politică.

            Anarhie, stat și utopie se află și astăzi în centrul atenției sociologilor, politologilor și specialiștilor în teoria dreptului, fiind considerată cea mai non–conformistă și mai bine argumentată lucrare din domeniul filosofiei politice de orientare analitică.

            Într-un context marcat de un desăvârșit accent libertarian, Nozick ia în serios contestarea anarhistă a legitimității morale a statului și consideră că întrebarea „De ce trebuie să existe statul – și nu pur și simplu anarhia?” constituie problema fundamentală a filosofiei politice, meritând un răspuns temeinic.

            Argumentele aduse de autor demonstrează îndreptățirea unui „stat minimal”, ale cărui funcții s-ar limita la protecția individului (de violență, furt, înșelătorie) și la asigurarea respectării contractelor. Doar un astfel de stat, susține Nozick, are legitimitate morală, deoarece el nu încalcă „drepturile naturale” (lockeene) ale individului, între care dreptul la viață și cel la proprietate.                                                                                              

                                                                                                  *

Robert Nozick (1938–2002) a studiat la Columbia University și la Princeton University, unde a obținut și titlul de doctor în filosofie în 1963. A predat la Princeton și Rockefeller University, a fost Fulbright Scholar la Oxford (1963–1964) și Fellow la Center for Advanced Studies in Behavioral Sciences (1971–1972). Din 1969 a predat ca profesor la Harvard University. Prima lui carte – și cea mai cunoscută, acum un titlu de referință – Anarchy, State, and Utopia l-a consacrat ca unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai școlii anglo-americane de filosofie politică.

Al doilea tratat despre cârmuire. Scrisoare despre toleranță

Lecturi recomandate:

Al doilea tratat despre cârmuire.

Scrisoare despre toleranță

 

Autor: John Locke

Editura Nemira

Colecția Societatea politică

Anul apariției: 1999

Număr de pagini: 324

Al doilea tratat despre cârmuire.Scrisoare despre toleranță avându-l autor pe John Locke (1632-1704), este o carte fundamentală din perspectiva înțelegerii principiilor care stau la baza liberalismului democratic pe care se fundamentează gândirea politică și economică occidentale și, implicit, democrația reprezentativă. Este o lectură care nu ar trebui să lipsească din biblioteca niciunuia din oamenii care sunt implicați în sfera publică, politicieni sau nu, indiferent de orientarea lor ideologică, dar, mai cu seamă a celor care se declară a fi „liberali”!

*

John Locke este figura emblematică a trei mari tradiţii de gândire aflate în centrul spiritualităţii epocii moderne. În câmpul filozofiei cunoaşterii, el este întemeietorul empirismului matur.

Fără a fi iniţiat gândirea empiristă modernă (ceea ce făcuseră Francis Bacon şi Thomas Hobbes), Locke a devenit reprezentantul ei cel mai însemnat şi mai tipic: atunci când este vorba de marea dispută „empirism-raţionalism”, istoria filosofiei se referă în primul rând la Locke şi, respectiv, Descartes, personalităţile tutelare ale celor două curente antagonice, care nu rivalizau ca simple doctrine gnoseologice, ci ca veritabile „paradigme de raţionalitate” alternative.

Mai puţin cunoscut şi comentat, dar absolut remarcabil, este rolul filosofului englez în constituirea unei tradiţii de gândire în câmpul filosofiei limbajului.

John Locke poate fi considerat iniţiatorul paradigmei moderne a limbajului-instrument de „organizare a experienţei”, şi implicit de „decupare ontologică” a lumii, viziune „instrumentalistă” atât de pasionat îmbrăţişată mai ales în secolul nostru, dornic de a-şi legitima relativismul inclusiv prin ideea că fiecare limbă sau sistem conceptual nu sunt altceva decât un mod particular de a structura şi percepe o realitate care, aşa cum este ea în sine însăşi, rămâne inaccesibilă.

Locke este însă şi personalitatea tutelară a liberalismului modern: în câmpul filosofiei politice, el este autorul cu cele mai solide îndreptăţiri la titlul (destul de discutabil, de altfel) de „întemeietor al liberalismului politic”.

Mai mult decât atât, autorul tratatelor despre cârmuire nu este ideologul unui curent politic doctrinar (liberalismul „de partid”), ci al spiritului politic liberal modern, care animă mai multe platforme doctrinare sensibil diferite, situate fie în zona de centru-dreapta, fie în cea de centru-stânga a spectrului politic; el este recunoscut, în general, ca întemeietor al constituţionalismului modern, al teoriei politice (dominante astăzi) privind democraţia reprezentativă, precum şi al filosofiei drepturilor şi libertăţilor civice.